„De mult timp nu mi-am văzut copiii. Acum nici nu mai ştiu dacă sunt în ţară sau au plecat în alte părţi. Acum trăiesc şi îmi suport boala doar cu speranţa că îi voi vedea din nou. Anul acesta m-am gândit să aştept Paştele şi să mă rog Bunului Dumnezeu, căci poate s-o întâmpla şi vre-o minune”, vorbeşte parcă cu ea însuşi mătuşa Vera.

Mătuşa Vera, aşa cum s-a obişnuit să-i spună satul, a muncit toată viaţa la câmp, apoi la aşezat asfaltul. Nu a fost căsătorită, spune ea că nu a vrut să greşească. Unica bucurie a fost feciorul ei, care acum este în Grecia. Bătrâna, în vârstă de 72 de ani, spune că de când acesta a plecat (27 de ani) nu a mai ştiut de linişte. Ea îşi aminteşte că a făcut totul pentru ca să-i dea carte, a vândut chiar şi covoarele din casă ca să-i întreţină studiile la Leova. Acum, mătuşa Vera trăieşte pe unde apucă, pentru ca de ceva timp a rămas şi fără casă. Chiar şi atunci când a început să ne vorbească despre povestea ei, se părea că aşteaptă pe cineva, pentru că de fiecare dată îşi arunca ochii spre uşă.

„Am fost o femeie muncitoare de când mă ştiu. Nu înţeleg de ce acum am ajuns pe drumuri. Nu înţeleg de ce fiul meu nu-şi aminteşte de mine”, mă întreba plină de indignare bătrâna. După câteva clipe de tăcere, mătuşa Vera a început să-mi povestească despre viaţa ei reală, încercând parcă să mă convingă că va rezista „Ei nu mai sunt eu chiar aşa de tristă, am noroc de preoteasa Maria din sat. Ea mă cheamă să mănânc la cantina socială, tot ea îmi haine cu ce să mă îmbrac”.

În satul Roşu (Cahul), unde am întâlnit-o pe această bătrână, activează deja de mai bine de 7 ani, în cadrul Centrului Social „Maria Magdalena”, a Misiunii Sociale Diaconia, o cantină socială care asigură zilnic o masă caldă pentru 15 familii de bătrâni. La fel aici iau masa şi peste 30 copii din familii social vulnerabile care frecventează Centrul.